În satul Călățele, în apropiere de Vârful Șoiomu, un loc care merită vizitat este Dealul Furcilor. Aici veți găsi bănucăi, adică pietre rotunde și plate, ca niște monede, dar și scoici pietrificate, ceea ce ne duce cu gândul în urmă cu mii de ani când aceste forme de relief se aflau sub apă.

Această cetate este de fapt o casă cu o istorie aparte din satul Văleni, comuna Călățele. Construită în jurul anilor 1870, casa a aparținut familiei Pandur. A avut inițial o singură cameră, în limba maghiară expresia fiind „casa cu o grindă”, făcându-se referire la grinda centrală care traversează centrul casei.

În primele decenii ale secolului trecut, casa a fost extinsă înspre est, prin alipirea unei alte case din sat, care a fost efectiv demontată bucată cu bucată și alipită în poziția în care se află și azi. O particularitate a materialelor de construcție folosite în trecut este aceea că ele puteau fi reciclate cu ușurință și folosite pentru construcția unei alte case.

În anul 1940, familia Pandur s-a mutat în Huedin, casa fiind folosită de armată pe timpul războiului. Odată cu încheierea războiului, familia Pandur s-a întors acasă, împărțind casa cu grindă în două pentru a locui și alte rude apropiate. În 1955, Andras Pandur a construit în partea estică a casei încă o cameră, iar ulterior a ocupat toată casa veche, locuind aici până în iunie 1981, când s-a mutat la Cluj-Napoca. O perioadă, casa a fost întreținută de familia Pandur, existau încă straturi de flori la ambele intrări, de primăvara, până toamna târziu.

Apoi, s-a mutat în casă ciobanul satului, în perioada aceasta tinerii din sat obișnuind să se întâlnească aici la șezători, sau să repete, de pildă, colindele înainte de Crăciun. În această perioadă casa a căpătat numele de „Bagoly Vár” (Casa Bufniței).

În cimitirul satului Călățele există un gorun cu o vârstă care depășește 200 de ani. Impunător prin statură, arborele este un martor tăcut al vremurilor. Tulpina sa poate fi cuprinsă cu mare greutate de patru oameni.

În multe din satele ardelenești, există câte un stejar falnic care păzește cimitirul.

În mitologiile, în credinţele tuturor popoarelor, arborele ocupă un loc deosebit de important, de la naştere până la moarte şi chiar şi după aceea. În mitologia română, în trunchiul arborilor şi-au găsit sălaş spiritele pădurii: Muma pădurii, Păduroiul, Fetele pădurii (R. Vulcănescu) – deci similitudini de gândire.

După cum remarca Mircea Eliade: „arborele este încărcat cu forţe sacre deoarece este vertical, creşte, îşi pierde şi-şi recapătă frunzele, şi deci se regenerează; el moare şi renaşte de nenumărate ori”. Simbolul copacului a ocupat un loc deosebit de important în creaţia pictorilor Wassily Kandinsky, Paul Klee şi Piet Mondrain. Arborele este considerat simbolul Axei lumii (Pomul vieții), drumul ascensional pe care sufletul îl străbate, atunci când trece din lumea materială în cea imaterială.

Casele din Călățele sunt, în proporție destul de mare, construcții mai vechi, având ca material de construcție principal lemnul și piatra. Una dintre ele se distinge intre toate celelalte, fiind parca luata din poveste. Este vorba de casa de la numarul 381 A, proprietate a călățeanului Vușcan Teodor. De fapt, distincția și frumusețea clădirii se explică prin aceea că are o vârstă venerabilă, peste 150 de ani.

Aici, în fosta vatră a satului, a fost primul sediu al primăriei din Călățele, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Casa i-a aparținut bunicului din partea tatălui lui Teodor, Vușcan Nicolae.

Acesta avea o poreclă interesantă: Todorelu Vasilichi Brigăzi, care provenea din faptul că, în tinerețe, bunicul a făcut parte din armata austro-ungară și, după o vreme, a ajuns chiar instructor la recruți. Pentru o mai bună înțelegere a comenzilor de întoarcere la stânga și la dreapta, tânărul de atunci, Nicolae, a apelat inclusiv la celebra soluție: în mâna stângă paie, în mâna dreaptă fân!

De la acest fapt până la porecla de Brigăzi a mai fost doar un pas: în armată a fost la o brigadă, așa că numele a venit de la sine.